Ne jucăm sau se joacă

Mă gândeam că eu și fiul meu trebuie să fim parteneri de joacă nedespărțiți. Să ne jucăm toată ziua, chiar și în timpul meselor. În tot acest timp de joc, eu aveam de gând să-l învăț pe Mihăiță despre tainele acestei lumi, despre nenumăratele lucruri ce ne înconjoară…dar de multe ori eu nu mai aveam energie să țin pasul cu el. În final trebuia să-l las să se joace singur. Eu doar îl priveam și mă asiguram că nu se pune în pericol. Uneori mă simțeam vinovată de faptul că doar stau și îl privesc. Dar, tot urmărindu-l mi-am dat seama de un lucru foarte important. Nu este nevoie să mă joc permanent cu el deoarece, în parte, copilul își construiește personalitatea în timpul jocurilor solitare. E suficient dacă eu îl supraveghez, îi vorbesc și mai ales îl felicit când reușește ceva singur, pentru a-l ajuta să capete încredere în sine și să devină independent. La fel, am observat că ceea ce ne jucăm noi doi diferă de ceea ce se joacă fiul meu singur. Atunci când ne jucăm împreună, fiul meu primește doar propunerile mele, dar când se joacă singur poate fi creativ, inventează jocuri la care eu nici nu m-aș fi gândit, își dezvoltă autonomia, învață multe lucruri prin încercări repetate. Așa că de acum încolo voi sta liniștită și-l voi privi cum se joacă!