Azi vroiam să scriu despre una dintre activitățile noastre, despre cum ne jucăm prin bucătărie. Am schimbat tema, deoarece în dimineața aceasta fiul meu a fost cam nemulțumit și și-a exprimat insatisfacția cum a putut: a trântit cam tot ce a întâlnit în cale. Nu reușeam să găsim o cale comună de comunicare, iar eu simțeam că rămân fără resurse. Până la urmă, am depășit momentul și ne-am liniștit amândoi, ne-am continuat joaca până la ora somnului. Fiul meu e un copil vesel și plin de energie, sunt rare momentele când ne confruntăm cu o criză de furie, probabil aceasta e cauza confuziei mele. Dar acum mi-am pregătit câteva strategii, unele le-am mai folosit și au funcționat, unele sunt idei noi, dar sunt convinsă că voi avea posibilitatea să le testez.
1. Cel mai important lucru este ca eu, respectiv părintele, să rămân calmă și liniștită pentru că astfel îi dau un exemplu copilului și îi ofer condițiile necesare pentru a nu-și crește tensiunea. Gândul cel mai potrivit e că această reacție a copilului este normală (la vârste mici) deoarece încă nu are capacitate de autocontrol și nici toleranță la frustrare (și eu am probleme la partea aceasta deci cum pot să pretind ca fiul meu de 2 ani să fie mai bun).
2. Prima mea reacție este să opresc criza de furie a fiului meu, dar pasul potrivit este să aștept ca el să se liniștească (măcar parțial) ca să pot identifica exact cauza nemulțumirii sale. Rezolvarea depinde de cauza nemulțumirii. Chiar dacă are aproape doi ani, el nu poate exprima clar ce-l supără dar îmi oferă anumite indicii pe baza cărora (dacă reușesc să rămân calmă) îmi dau seama ce dorește. Astfel, copilul simte că îmi pasă de ce-și dorește, nu-i dau de înțeles că singura soluție este să mă folosesc de putearea dată de condiția de adult pentru a-l pune la punct.
3. Uneori încerc să-i distrag atenția fiului meu, antrenându-l într-o activitate distractivă, și apoi încerc să-l laud pentru modul în care participă la noua activitate.
4. Încerc să nu cedez, mai ales în cazul activităților ce-l pun în pericol, mai bine să plângă pe moment dar știu că este în siguranță.
5. Mi se pare total greșit să-i spun fiului meu ”ești rău”, într-adevăr are un comportament nepotrivit, dar nu el e rău. E important să-i explic de ce nu sunt de acord cu acest comportament, chiar dacă este singura modalitate prin care își poate exterioriza insatisfacția.
Se spune că pe măsură ce crește, copilul învață din numeroasele momente de frustrare și începe să devină mai tolerant și răbdător. Eu am mare încredere în acest principiu. Până atunci multă răbdare îmi doresc!
Gandurile Adrianei 
Noi la curs am invatat ca e bine sa identificam sentimentul copilului si nu sa-i distragem atentia. Atunci cand un copil face o criza de furie, e clar ca are o nevoie incalcata, ca nu face din senin. Inainte de a invata asta, si eu procedam cum ma taia capul. Acum o imbratisez si ii repet „esti foarte suparata ca…explic clar motivul” si atat. Nu ii ofer solutii, nu incerc sa minimalizez supararea ei sau s-o neg (gen „hai, ca n-ai de ce sa fii suparata etc”) Am observat ca dupa cateva episoade in care am exersat asta, s-a calmat mult mai repede si a fost mult mai impacata.
Nici eu nu folosesc expresii gen nu trebuie sa-ți fie frica, nu ai de ce sa plangi! Cu toate ca si eu il iau in brațe și încerc să-i verbalizez trăirea ce o simte, la un an și zece luni nu are efectul scontat! Se da jos și vrea să-și continue activitatea (să se urce pe scaun să umble la plită, de exemplu). Din acest motiv, încerc să-l liniștesc prin dirijarea atenției spre alte aspecte, dar nici într-un caz pt negarea sau ștergerea stării sale. Îi ofer o explicație, nu mă rezum doar la ”nu-i voie!”