Conectarea părinte – copil

Relatia cu copiii nostri este una specială și plină de provocări. Am participat la Conferinta susținută de Otilia Mantelers la Satu Mare, din 12 septembrie, pe tema Playful Parenting. Ea și-a propus să ne ofere câteva instrumente indispensabile (joc, timp special, limite, ascultarea plansului si listening partnership) pentru conectare, apropiere și înțelegere cu copilului nostru.

Agenda conferintei a fost următoarea:

Jocul in relatia parinte–copil: apropiere, putere, vindecare.

Lacrimile si crizele de furie ale copiilor nostri – cum le ascultam si le gestionam.

Noi ne jucăm foarte mult, jocuri motrice, jocuri despre emoții, jocuri imaginative, jocuri senzoriale, etc. Pe viitor îmi doresc să includ în programul nostru și jocuri pentru destindere, apropiere, conectare. Cred că jocul este cea mai simplă și eficientă modalitate de a ajunge „să vorbim aceiași limbă” cu copilul nostru. Discursul Otiliei m-a motivat să utilizez jocul atât pentru apropiere cât și pentru descărcarea tensiunilor emoționale.

Potrivit lui Lawrence J. Cohen, autorul cărtii Rețete de jocuri, „copiii de toate vârstele au permanent nevoie de legături apropiate, de sentimentul siguranței și de atașament, iar interacțiunea prin joc cu părinții lor este o cale importantă de a dezvolta legături de acest fel”. Citind cuprinsul cărții, am ales să parcurg partea legată de: Rivalitatea între frați există la toți copiii (chiar dacă nu au frați). Una dintre sugestii e un exercițiu de imaginație: să ne gândim că am folosi ca să ne jucăm cu copiii, tot timpul pe care-l petrecem acum mustrându-i să nu se mai certe.

Iată o idee simplă de joc ce ne poate ajuta să abordăm micile conflicte dintre frați:

„Imaginați-vă că sunteți la un meci de tenis, întorcând capul într-o parte și în cealaltă și că narați scena:

-Ce se petrece?

-Mi-a luat carioca roșie!

-Ce șocant! (Întoarceți capul.) Spune că i-ai luat carioca roșie.

-Îmi trebuia și el n-o folosea.

(Întoarceți capul.)

-Spune că nu o foloseai și lui îi trebuia.

-Tocmai voiam să o folosesc, plus că e a mea.

(Întoarceți capul.)

-Spune că tocmai voia să o folosească și că e a lui.

În timp foarte scurt, copiii râd voioși în loc să se certe cu mânie. Tonul nostru-relaxat și amintind puțin de prostul cel fericit al satului-ajută la înlocuirea conflictului cu râsete.”

Sursa foto

Publicitate

Când începe copilul să se joace singur

Ne jucăm mult, ne place să petrecem timpul împreună. Totuşi nu vreau să cad în capcana animatorului, să încerc să distrez copiii toată ziua. E important să-l lăsăm să se joace singur, să încerce să iniţieze un joc, oricât de simplu, ce să-l ţină ocupat câteva momente, apoi pe măsură ce creşte, câteva minute întregi. Atunci când copilul este capabil să înceapă şi să desfăşoare un joc, îşi dezvoltă imaginaţia, gândirea logică, încrederea în sine, îşi  descoperă propriile interese şi contribuie la modelarea propriei identităţi.

Nu mă aştept să se joace singur toată ziua şi nici nu-mi doresc. Jocul independent este o abilitate ce necesită timp pentru a se dezvolta.

1. Un pas important e să amenajăm un spaţiu sigur, cu câteva jucării şi cărţi preferate, ce încurajează implicarea în joc.

2. Uneori copiii au nevoie de o idee de început, putem petrece câteva minute cu copilul până începe să construiască un oraş sau o parcare, sau căsuţa păpuşii. Astfel, stimulăm independenţa în decursul jocului inventat. Apoi ne oprim si îl privim cum se joacă, fără a interveni. De cele mai multe ori, noi adulţii avem tendinţa de a direcţiona jocul, de a-i arăta copilului cum să se joace cu o anumită jucărie sau ce poveste să inventeze. Acest tip de joc este util deoarece copilul poate învăţa multe informaţii despre mediu. În cazul în care dorim să încurajăm copilul să se joace singur, e indicat să-l sprijinim să găsească modul în care doreşte să se joace: „oare ce putem face cu aceste cuburi?”

3. În cazul în care copilul are 1-2 ani, acesta reuşeşte să se concentreze pentru un timp scurt, astfel atunci când copilul începe să-și piardă interesul pentru joc, putem să-i redirecţionăm atenţia şi interesul cu diferite întrebări . Dacă se joacă cu cuburi, vorbim cu el, dar încercăm să nu ne implicăm în mod direct. „Ce ai construit?”, „Vrei să constuieşti un turn mai înalt?” Chiar dacă nu ne implicăm direct în jocul copilului, e necesar să-i arătăm că suntem disponibili şi interesaţi de activitatea lui, de regulă copiii mei vin să-mi arate ce au construit sau cum salvează pompierul pinguinii din incendiu. Acesta e momentul în care încerc să-i încurajez să continue jocul: „Mă bucur că ai găsit un pompier pregătit să salveze pinguinii, poate reuşeşti să le construieşti şi un igluu”

4. Putem să includem jocul auto-iniţiat, în rutina zilnică a copilului. Astfel copilul se obişnuieşte să se joace şi singur.

5. Cel mai important e să le oferim copiilor oportunităţi: cutii goale, animale de pluş şi trusă de doctor, cuptor cu microunde din cutie şi farfurii de plastic, etc.

Să nu credem că interesul creşte o dată cu numărul de jucării. Copiii se pot simţi copleşiţi şi să nu ştie ce să aleagă.

Atunci când copilul meu se joacă singur şi sunt multe jucării prin casă, prefer să tolerez acest lucru, în favoarea autonomiei. Apoi, urmează strânsul jucăriilor.

Parenting cu metoda brăţărilor elastice

Avem nevoie să îi apreciem şi încurajăm pe copiii nostri. Copiii se află într-un proces de învațare continuu. În unele zile, mă întreb oare ce îi învăţ: cum să aibă încredere în ei sau îi învăț cum să nu mai încerce pentru că indiferent cum vor proceda, tot greșit va fi? Disciplinarea copilului nu se reduce doar la evidenţierea comportamentelor nepotrivite. E important, pentru mine, să identific şi să verbalizez comportamentele potrivite pe care le-a avut copilul sau să încercăm împreună să găsim alternative potrivite pentru situaţiile următoare.

Am citit despre metoda brăţărilor elastice aici. Părinții folosesc trei brăţări-elastice colorate simple, pentru ca să îşi aducă aminte să-şi aprecieze copilul pe tot parcursul zilei. Practic, fiecare dimineață începe cu trei brăţări elastice pe încheietura mâinii drepte. De fiecare dată când lăudăm copilul, putem muta o brăţară pe încheietura mâinii stângi, scopul fiind acela de a încheia ziua cu toate cele trei brăţări ajunse pe mâna opusă.

În cazul meu, brăţările au avut rol de motivare, dar şi de un element vizual ce îmi amintea să găsesc acele momente când pot să-i laud pe copii mei. Nu mi-aş dori să cad în capcana acordării atenţiei doar atunci când apar comportamente negative. Uneori, poate din cauza oboselii, sau a presiunii timpului şi sarcinilor multiple, am tendinţa de a reacţiona mai intens la comportamentele nepotrivite şi să las să „treacă” pe lângă mine reacţiile sau comportamentele pozitive (de exemplu când băieţelul meu cel mare strânge jucăriile pe care le-a împrăştiat cel mic). În acest sens, exerciţiul cu brăţările a fost ca un joc de echilibru.

Un alt motiv pentru care mi-a plăcut acest exerciţiu a fost faptul că am putut observa mai uşor efectul aprecierilor asupra copiilor. Aceste aprecieri întăresc comportamentele pozitive ale copiilor şi le demonstrează că noi părinţii am observat şi ne-am bucurat de ce au realizat ei. Cred că şi noi suntem bucuroşi atunci când ne este apreciată munca şi ni se şi comunică acest lucru. Nu mi-aş dori să ajung nici în cealaltă extremă, să-i laud excesiv pe copiii mei, sau să emit simple fraze ce nu-i transmit copilului prea multe: „ai mâncat frumos”, „ai desenat frumos”. Aş vrea să reuşesc să formulez o apreciere ce să scoată în evidenţă un aspect concret, din care copilul să înţeleagă ce anume a făcut bine: „Mi-a plăcut că ai ales mai multe culori pentru a colora zmeul!” Nu cred că este necesar să realizăm acest exerciţiu zilnic, dar merită să încercăm în unele zile.

Vă invit să testaţi metoda brăţărilor elastice, cred că nu aveţi nimic de pierdut! M-aş bucura să încercaţi şi să vă scrieţi apoi impresiile, într-un comentariu pe blog.

Rețetă pentru crizele de furie ale copiilor

Azi vroiam să scriu despre una dintre activitățile noastre, despre cum ne jucăm prin bucătărie. Am schimbat tema, deoarece în dimineața aceasta fiul meu a fost cam nemulțumit și și-a exprimat insatisfacția cum a putut: a trântit cam tot ce a întâlnit în cale. Nu reușeam să găsim o cale comună de comunicare, iar eu simțeam că rămân fără resurse. Până la urmă, am depășit momentul și ne-am liniștit amândoi, ne-am continuat joaca până la ora somnului. Fiul meu e un copil vesel și plin de energie, sunt rare momentele când ne confruntăm cu o criză de furie, probabil aceasta e cauza confuziei mele. Dar acum mi-am pregătit câteva strategii, unele le-am mai folosit și au funcționat, unele sunt idei noi, dar sunt convinsă că voi avea posibilitatea să le testez.

1. Cel mai important lucru este ca eu, respectiv părintele, să rămân calmă și liniștită pentru că astfel îi dau un exemplu copilului și îi ofer condițiile necesare pentru a nu-și crește tensiunea. Gândul cel mai potrivit e că această reacție a copilului este normală (la vârste mici) deoarece încă nu are capacitate de autocontrol și nici toleranță la frustrare (și eu am probleme la partea aceasta deci cum pot să pretind ca fiul meu de 2 ani să fie mai bun).
2. Prima mea reacție este să opresc criza de furie a fiului meu, dar pasul potrivit este să aștept ca el să se liniștească (măcar parțial) ca să pot identifica exact cauza nemulțumirii sale. Rezolvarea depinde de cauza nemulțumirii. Chiar dacă are aproape doi ani, el nu poate exprima clar ce-l supără dar îmi oferă anumite indicii pe baza cărora (dacă reușesc să rămân calmă) îmi dau seama ce dorește. Astfel, copilul simte că îmi pasă de ce-și dorește, nu-i dau de înțeles că singura soluție este să mă folosesc de putearea dată de condiția de adult pentru a-l pune la punct.
3. Uneori încerc să-i distrag atenția fiului meu, antrenându-l într-o activitate distractivă, și apoi încerc să-l laud pentru modul în care participă la noua activitate.
4. Încerc să nu cedez, mai ales în cazul activităților ce-l pun în pericol, mai bine să plângă pe moment dar știu că este în siguranță.
5. Mi se pare total greșit să-i spun fiului meu ”ești rău”, într-adevăr are un comportament nepotrivit, dar nu el e rău. E important să-i explic de ce nu sunt de acord cu acest comportament, chiar dacă este singura modalitate prin care își poate exterioriza insatisfacția.
Se spune că pe măsură ce crește, copilul învață din numeroasele momente de frustrare și începe să devină mai tolerant și răbdător. Eu am mare încredere în acest principiu. Până atunci multă răbdare îmi doresc!

Un copil independent

Pot să spun că fiul meu, mănâncă singur. Deşi eu nu am fost prea încântată de încercările lui, mai ales că jumătate din mâncare ajungea pe hăinuţele lui, pe jos, pe masă şi evident pe mine. Dar apoi mi-am dat seama că eu îmi doresc un copil independent, care să se descurce singur, să poată să realizeze prin forţele sale, cât mai multe activităţi specifice vârstei lui. Cu cât este implicat în mai multe activităţi şi este lăsat să le facă singur, cu atât mai mare încredere va avea în propriile capacităţi. Eu mereu am crezut că îl voi învăţa pe fiul meu o grămadă de lucruri, dar îmi dau seama că el este cel care mă învaţă: dacă nu îl las să mănânce singur, cum să înveţe? Aşa că asta am şi făcut. Acum deja este mult mai abil în a mânca singur, acum doar un sfert din mâncare ajunge în alte locuri decât burtica lui.
Urmând acest exemplu, am încercat şi cu îmbrăcatul. I-am spus şi arătat (e foarte important să îi arăt de câteva ori) cum să îşi îmbrace singur pantalonii. Acum nici nu mai trebuie să menţionez că deja fiul meu îşi aranjează şi pantalonii. Se vede că e foarte mulţumit şi mândru de câte ştie să facă. La fel, încerc să-l implic şi în activităţile pe care le fac eu. Copilul simte când e important şi când e tratat conform vârstei lui (nu mai mare sau mai mic). Îi creşte atât încrederea în forţele proprii, dar la fel are ocazia să-şi exerseze abilităţile.

Cum se creşte un copil fericit?

Am participat la un curs de formare, de două zile, iar titlul cursului era: Înţelegerea stilului de viaţă la adolescenţi şi adulţi. Ce mi-a rămas puternic în minte a fost ceea ce formatorul a subliniat la un moment: dacă părinţii cresc un copil răsfăţându-l, de fapt cresc un viitor adult care nu va avea capacitatea de a se adapta, adică nu-şi va găsi locul în lume, într-o profesie, într-o relaţie. Unui copil răsfăţat i se insuflă ideea că are permanent nevoie de ajutor din moment ce tot timpul este cineva care se achită de toate sarcinile sale, adică tot timpul mama îl îmbracă şi tata îi spală pantofii şi aşa mai departe. De fapt ce câştigă copilul din asta? Poate un uşor confort valabil doar pentru un scurt timp? Dar ce pierde copilul atunci când e scufundat în răsfăţ? Pierde posibilitatea de a-şi dezvolta abilităţile pentru că nu e lăsat să facă ceea ce ştie, pierde ocazia de a exersa deprinderi, îşi pierde încrederea în sine şi i se întăreşte ideea că nu e capabil să realizeze ceva singur ci permanent are nevoie de ceva din afară.

Ce e de facut? Stând alături de fiul meu în „marea explorare” prin toată casa şi prin toate ungherele camerelor, mă ghidez mereu după fraza aceasta: „Tot ceea ce poate să facă singur, trebuie lăsat să facă singur”. La fel, cred că trebuie să-i învăţăm pe copii multe. De exemplu fiu meu ştie acum că dacă deschide un sertar, este capabil să-l şi închidă (după câteva demonstraţii). Sper să nu mă orbească dragostea pentru copilul meu şi să nu văd când îl „sufoc” cu răsfăţ. Dragostea şi grija nu sunt egale cu răsfăţul.