La 9 luni, urcăm scările!

Seara, după băiţă şi lăptic, fiu meu îmi adoarme în braţe. Mi se cuibăreşte la piept ca un motănel şi doarme liniştit. Mie nu-mi vine să-l pun în pătuţ. Mă tot uit la el şi îl admir, cât e de frumos, cât de mult a crescut…Deja mi se pare că l-am avut din totdeauna şi mă gândesc cum am putut trăi noi fără el până acum? Apoi mă gândesc că dacă nu-l pun în pătuţ, poate reuşesc să trag timpul de coadă să nu fugă aşa repede! Dar aşa e normal, ca puiul meu să crească! La 9 luni, ne-a şi făcut o surpriză: urcă scările! Nu ştiu cum le-ar coborî, dar deocamdată suntem doar la urcat!